Nevoile unui profesor

O singură dată în 7 ani am primit întrebarea, ca profesor:

“Ce nevoie ai?”

Așa tare m-a mirat încât am spus că nu am nevoie de nimic. Mă descurc cu ceea ce am și cu ceea ce pot construi singură. Apoi m-am mai gândit la asta și am descoperit că, totusi, am câteva nevoi.

Mi-a părut ciudată întrebarea pentru că învățământul românesc nu dă, doar cere. Parcă era venită din partea unui om care are grijă de mine. Apoi mi-am dat seama că sistemul nu știe să aibă grijă de mine. Nu ma ajută să-mi fac treaba cum trebuie, să rămân motivată, energică și axată pe dezvoltare. Nu vorbesc de salarii ci de ce am nevoie  la catedră pentru a-mi putea face profesia.

Unii profesori, din structura lor, caută să se dezvolte, căută ajutor. Alții nu.

De ce ar avea nevoie profesorii pentru a-și îmbunatăți activitatea?

Un asistent la clasă

Ar fi nevoie de un om care să ajute la gestionarea materialelor, să fie un back up atunci când profesorul trebuie să iasă din clasa pentru a gestiona un anumit elev. Aceasta nevoie devine mai acută mai ales când clasa are mulți elevi (peste 6) sau este o clasă mixtă din punct de vedere al categoriilor de deficiențe prezente în clasă. Oare cum ar fi sa ai un astfel de ajutor? Cu siguranța lucrurile ar ieși mult îmbunătățite dacă ai putea să folosești această resursă.

Libertate de exprimare

Un profesor are nevoie să fie creativ. Creativitatea îl ajută mult în ceea ce face. Pe el și pe elevii lui. Pentru ca ea să se manifeste cu tot potențialul ei trebuie să existe și o formă de libertate. Sunt liber ca profesor să pun ideile cap la cap, să le combin, să încerc cele mai năstrușnice sau dificile variante. Este nevoie de un spațiu care să îmi dea libertatea asta. Un spațiu dincolo de clasă, de școală.  Am nevoie să fiu lăsat să încerc toate astea, să pot simți eșecul sau succesul. Deși sună ciudat și profesorul are nevoie de un spațiu de învățare: învăț ce tipuri de activități se pretează elevilor de lângă mine, învăț din greșeli dar și din succese. Am nevoie să pot testa, încerca, reface un drum. Orice îngrădire de tipul nu e bine sa ieși cu elevii din școală, nu poți ieși acum pentru că ai matematica în orar (deși matematica se poate face oriunde), nu avem buget disponibil pentru a face asta, stai mai bine în școală.

Susținere continuă

La temelia lui sistemul a fost bine făcut. Profesorii nu sunt singuri într-o școala. Sunt comisiile metodice din cadrul unei școli în care ei se întâlnesc. Aici ar fi un loc de învățare, de schimb de experiență, un spațiu în care să spui cu ce situatii de confrunți și unde ai nevoie de ajutor. Cercurile pedagogice lărgesc aria iar spațiul acesta devine un loc în care se întâlnesc profesori din mai multe școli. Mentoratul îți poate fi făcut de colegii cu mai multă experiență.

În realitate, întâlnirile acestea și-au pierdut din rolul inițial. Au devenit o obligativitate făra a fi o sursă de învățare sau de consiliere sau de șlefuire a motivației. A devenit un spațiu în care “arătăm” cum se face o oră, îi imbrăcăm frumos pe elevi, facem totul într-o ordine neaparat impecabilă și ne închinăm nevoii de a fi perfecți și plăcuți de toată lumea. Dar nevoile firești de profesor nu sunt satisfăcute, nici măcar declarate.

Ce face un profesor când își pierde motivația de a continua sau de a face lucrurile bune în continuare?

Ce face un profesor când are probleme de comunicare cu cei din jur?

Dar când are o idee și nu știe să o implementeze?

Cred că cel mai potrivit ar fi un sistem de coaching care să restarteze profesorul. 

Nu ar fi doar un loc de dat cu capul ci o transformare completă: profesorul ar învăța cum să construiască un imperiu în jurul lui (relația cu elevii, semnificații ale lucrurilor care se întâmplă în imperiu, ce poți sa faci atunci când nu ai suficiente resurse, cum să construiești o cale de a ajunge la aceste resurse, cum să comunici cu părinții, colegii, directorii astfel încât nu doar să fie bine ci să poți face schimbări în mentalități, să fi mereu deschis în fața noutăților).

Validare și acceptare

Oamenii au în general nevoie de validare, să știe că ce au făcut este bun, să știe că indiferent dacă greșesc se poate repara, să știe că fiecare în parte este văzut și apreciat, să fie ajutat să își găsească sensul. Am încercat să îmi dau seama de ce oamenii de la catedră din jurul meu sunt blazați. 

De ce sunt dezamăgiți? 

De ce nu mai cred în elevi? 

De ce nu mai cred că ceea ce fac ei are sens?

De ce preferă să stea și să nu faca nimic sau aleg calea ușoară?

De ce pleacă mai devreme de la școală desi încă mai are elevi în clasă?

De ce nu își fac orele?

De ce nu fac activități în școala altfel?

De ce vorbesc urât cu elevii?

De ce sunt răutăcioși?

De ce blamează sistemul?

Pentru că se hrănesc cu o mâncare nepotrivită și au multe nevoi neacoperite.

Nu cred că de vină sunt doar banii puțini sau problemele personale. Cred ca mai e ceva…Cred că fiecare profesor a făcut ceva bun cândva dar nu a fost validat, apreciat, ajutat să crească ce e bun in el. Nu a fost poate nimeni care să-i spună :

măi, Profesorule, e foarte tare ce faci! Continuă! Ești minunat!

De ce să continue când pare că ce face nu e bun?

Am mai scris într-un articol că schimbarea nu vine singură și nici nu bate la ușă. Nici nevoile nu se împlinesc singure și nici Moș Crăciun nu aduce împlinirea lor cadou. Trebuie să pornim singuri spre a ni le împlini. Dificil dar nu imposibil…Primul pas e să aflăm care sunt nevoile noastre. Abia atunci vor apărea și soluțiile: cu ajutor sau fără.