Trecerea de la o clasă cu elevi cu deficiențe moderate la una de severi

În trecut am avut o clasă de elevi încadrați ca o clasă de severi, însă potențialul elevilor era unul mai mare decât cel din hârtii. Am făcut împreună activități foarte diverse, de la cele cognitive, până la activități complexe de autonomie personală (excursii, concursuri extrașcolare, etc. ). 

După câțiva ani de lucru cu ei, am intrat într-un concediu de creștere a copilului în care m-am conectat la noul meu rol, depărtându-mă de viața de profesor. Când am revenit, am primit o altă clasă decât cea pe care o lăsasem, clasa a IV-a.

Am plecat cu o părere bazată doar pe poveștile colegilor. Fiecare îmi spunea părerea lui despre viitoarea mea clasă, iar punctul comun era că “e greu”. Abia așteptam să îi cunosc personal, ca să îmi pot forma viziunea mea. Anxietatea mea era destul de mare la început. Eram din nou în câmpul muncii, ca mamă, cum nu mai fusesem până atunci, la o clasă nouă și nu știam la ce să mă aștept. Singura constantă a fost prezența colegilor unde deja relațiile erau formate.

A venit în sfârșit și începutul școlii. I-am cunoscut pe părinți și copii în curtea școlii și abia puteam să rețin cum îi cheamă (mom brain).

Când i-am întâlnit pe copii din nou în clasă m-am mai relaxat și am putut să mă conectez cu ei mai ușor. A trebuit să-mi modific modul de lucru față de ce cunoscusem anterior. Nu mai puteam acum organiza activități de grup și trebuia să gândesc activități separate pentru fiecare elev, pe nivelul lui. Activitățile unu la unu au devenit noua mea normalitate. 

A fost provocator să întâlnesc copii care îmi spun “Taci!”, “Proasto!” sau mă lovesc și să nu iau lucrurile personal. Mereu mă gândesc la ce aplic și cu propriul copil:

copiii au nevoie de iubire cel mai mult atunci când o merită cel mai puțin.

Recunosc că îmi crește pulsul când primesc astfel de remarci, dar vocea mea de adult îmi aduce aminte motivul pentru care sunt acolo. Așa că acum când aud “proasto” îi zic “ te las un pic singur să te liniștești și revin în 5 minute”. La clasa de moderați am avut doar câteva evenimente de violență fizică din partea unei eleve, dar care s-au diminuat cu timpul.

Azi am primit un mărțișor de la unul din ei. A fost un gest foarte important de autonomie pentru că l-a scos din ghiozdan singur și mi l-a dăruit, însă împreună cu mărțișorul am primit și un deget mijlociu. Situația a fost destul de hilară, într-o mână un mărțisor și în cealaltă un deget mijlociu, dar am încercat să nu râd ca să nu întăresc acest comportament, însă a fost greu. Chiar și pauzele sunt momente de învățare și chiar dăruirea unui mărțișor. Într-o situație oarecum la fel, la clasa de moderați  aș fi putut face o activitate întreagă despre comportament nociv bazându-mă mult pe limbajul verbal, iar aici mă concentrez mai mult pe gesturi de afecțiune. 

O altă provocare a fost să mă întâlnesc cu opoziția și rezistența copiilor la activitățile școlare, dar am învățat cum să îi atrag și să sărbătoresc victoriile mici. Nu mă mai aștept să terminăm o fișă dintr-o tură, aceasta poate dura și două zile. Dacă a stat pe scaun și a făcut ceva din ce i-am cerut, deja denumesc acest lucru succes. Pornisem, la început, cu ideea că o fișă sau activitate trebuie începută și terminată într-o oră, așa cum eram obisnuită până atunci. 

La început aveam impresia că nu voi putea face nimic și că voi fi acolo, doar ca să îi supraveghez, însă mi-am dat seama că obiectivele mele erau mult prea complexe, așa că le-am reevaluat. Din “trasează 5 linii punctate” am modificat doar cu o singură linie, sau pune creionul pe hârtie, sau se așează la masă, în funcție de potențialul lor. M-am calibrat în timp ce i-am cunoscut pe ei. Unele activități am reușit să le segmentez astfel încât fiecare să facă ceva. De exemplu, am făcut mărțisoare din fimo. Unul a frământat pasta, altul a lipit, altul a reușit să facă o floare singur, altul a stat lângă noi și a observat. Asta s-a întâmplat în decurs de o săptămână, dar au fost implicați cu toții într-un fel sau altul. 

Cred că obiectivele mele se înclină mult pe partea de autonomie și de comportament mai mult decât pe achiziții cognitive și socializare, așa cum era în anii anteriori.

Fiecare e cu povestea lui de viață și eu sunt curioasă să le aflu și situația familială, așa că păstrez o legătură strânsă cu părinții lor și comunicăm destul de des. 

Uneori e greu să-mi dau seama de ce plânge un copil nonverbal. Ma întreb dacă simte vreun disconfort, dacă vreun alt coleg s-a purtat urât cu el sau poate o fi ceva neurologic. E frustrant sa nu știu răspunsul ca să pot acționa corect, dar ultima variantă e să-l iau în brațe și să-l mângâi. Știu că acolo e cineva care are nevoie de ceva. O îmbrățișare n-a făcut rău niciodată.

Ne apropiem de vacanța de Paște acum și facem ouă din lut, apoi le colorăm. Unii se joacă cu lutul, alții decupează formele, alții colorează, unii le fac pe toate. 

Sunt unici toți și am învățat să îi apreciez așa cum sunt ei și să fac tot posibilul să fac ceva să le facă viața mai ușoară și să văd dincolo de limbajul lor absent sau vulgar.

A fost greu, dar sunt aici să îi ajut eu pe ei în primul rând, nu ei pe mine. 

Evit să fac comparații între copii, pentru că n-ar ajuta pe nimeni, așa că iau lucrurile așa cum sunt aici și acum. Schimbarea a venit cu provocare pentru mine, cu multă frustrare și o mulțime de emoții dificile, însă cred că în felul ăsta am devenit un profesor mai bun. Încă e provocator pentru că nu știu ce aduce ziua următoare la școală, sau nici măcar următoarea oră, așa că planurile pe care le fac trebuie să fie ușor schimbabile.

Deci, sărbătoriți victoriile mici. Pentru ei sunt colosale. Dacă un copil merge singur la baie și nu face pe el, iar altul la plecare nu mă înjură, consider aceea a fi o zi bună cu autocontrol și autonomie personală.

Alina, profesor psihopedagogie specială