27 November, 2022

Abuzul

Ce este de fapt, învățământul special?

Este oare un loc incluziv care prin esență are ca și principal scop adaptarea sa la nevoile particulare ale copiilor? Mereu am auzit că școala specială, din afară, reprezintă un sistem ermetic, închis unde lucrurile parcă se organizează după altă metodologie, după alte legi.

Numele meu este Zuzi și sunt profesor de psihopedagogie specială la o clasă unde fiecare zi reprezintă o nouă provocare. Probabil vă așteptați să vă povestesc faptul că astăzi am făcut un nou coșuleț  origami dezvoltând pensa digitală  și motricitatea fină generală. Da, vă voi povesti și despre asta, dar mai întâi vă voi povesti cum am fost agresată verbal și aproape fizic de către un părinte.

În școala specială, părintele este parte importantă în procesul instructiv educativ, dar dacă vii în școala mea, părintele este un blocaj în cadrul procesului instructiv educativ.

Drumul de profesor debutant mi-a fost marcat de multe piedici și de multe conflicte. Eu nu am înțeles, refuz să înțeleg că învățământul special nu este predominant despre copil, despre nevoile sale, capacitățile sale și de către nevoile familiei corelate cu nevoile copilului.

Consider că treaba mea se rezumă la a lucra cu fiecare elev în funcție de potențialul acesta, de a consilia și îndruma părintele, pentru ca împreună să reușim creșterea gradului de comportament adaptabil al persoanei cu nevoie speciale.

          Ce facem când părintele parcă ne este împotrivă?

Ce facem când părintele decide pentru copil și decide în detrimentul acestuia? Noi nu putem trece peste cuvântul părintelui, oricât de specialiști am fi noi, părintele știe cel mai bine.

Pentru mine școala specială a însemnat un șir de abuzuri. De la abuzuri fizice din partea copiilor care prin prisma mediului înțelegeau faptul că omul de la catedră este împotriva lor, trebui hulit, trebuie umilit, deoarece, oricât am încerca noi, influența mediului este una puternica asupra copilului.

Zilele acestea am trecut printr-un abuz. Îmi este greu să povestesc deoarece nu este nici primul și sunt sigură că nu este nici ultimul. Detaliile, sunt unele contextuale, o ceartă între copiii în pauză, copiii își aruncă vorbe, se ceartă pe minge, pe meciul de fotbal. Cearta este transpusă în clasă, cadrul didactic încearcă să nu fie părtinitor când de fapt asta se dorește, încearcă să explice că sunt copii, lucrurile și conflictele acestea sunt normale, suntem într-o școală specială. Cine este vinovatul? Cadrul didactic? De ce? Pentru că nu are copii acasă, pentru ca nu este mamă/tată și nu înțelege ce simte părintele.

Trecând prin acest abuz m-am simţit  obligată să asist nepăsătoare  deoarece eu nu am copil și practic nu aș ști ce înseamnă îngrijirea unui copil, ce înseamnă un copil cu probleme precum si prin ce trece o mama zilnic. Într-adevăr, a trecut într-o zi un autobuz magic pe stradă si șoferul m-a întrebat, „Vrei sa fii profesor?” iar eu pur si simplu am urcat si am ajuns aici la catedra și asta este povestea reală, nu toate gogoșile pe care încercam noi sa le vindem, ca am terminat o facultate de specialitate, ca am dat un examen de titularizare.

Trecând prin toata aceasta experiența aș putea spune că sentimentul care mi-a descris cel mai mult starea, a fost neajutorarea. Nu știam în ce parte să privesc să cer ajutor. Dacă stăm să ne gândim realist, noi, cadrele didactice, suntem zilnic supuse la aceste tipuri de agresiuni verbale, care uneori se transformă și în agresiuni de natură fizică.

Este cineva acolo care să ne ajute? Cine ne ține și nouă partea? Cine are grijă și de noi?

Scriu asta cu greu. Scopul acestui capitol mai puțin fericit din jurnalul meu este pentru cadrele didactice care s-au simțit umilite, care au fost agresate verbal și fizic. Nu sunteți singure iar chiar dacă în majoritatea timpului suntem victime nevinovate nu doar ale sistemului cât și ale oamenilor din sistem, munca noastră este valoroasă, noi suntem valoroși iar scopul nostru este unul nobil.

Voi aţi fost puși într-o situație similară? Cum ați procedat? Lăsați-mi un sfat. În această mare vastă de oameni, trebuie să rămânem uniți, să ne înțelegem și să ne ajutăm între noi. Am nevoie de asta.

Cu drag,

Zuzi

Citeşte Prima lună de şcoală

 

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

0
    0
    Cos
    Cosul tau este golinapoi la magazin