Examenul

Am nota în mână, licența luată cu 10 și tot ce știu este că trebuie să mă duc să învăț copiii. Simplu. Concret. La obiect.

Dar, poate să-mi spună și mie, oare, cineva, ce înseamnă învățământul? Mă scuzați, cum citesc metodologia? Când trebuie să dau examenul? Stați, nu asta era materia, trebuia să dau altceva? Dar am peste 7, am 9, când pot să vin să predau? Cum adică nu aveți post? Vreau doar să vin să iubesc copii, să le dau din ce știu.

-Nu avem post, domnișoară!

-Nimic, nimic?

-Nimic!

Numele meu este Zuzi și am terminat facultatea.

Sunt înscrisă în anul I la master și am fost destul de naivă să cred că sistemul de învățământ românesc este o poartă deschisă ce o pot trece cei ce prezintă certificatul, diplomele, examenele și atestatele luate.

Povestea mea începe la sfârșitul lunii iunie când îmi termin examenele din facultate, primesc diploma și sunt denumită „Absolvent psihopedagogie specială promoția 2021”. Ce frumos sună! După 3 ani de muncă, de chin, de studiu, de nesomn, mă gândesc, că mă pot duce acum liniștită, să împiedic nopți întregi de nesomn, chin și îngrijorări la o mână de părinți, la o mână de copii speciali.

Trebuie să pot ajuta cumva. Eu pot ajuta, dar mă lasă ei să ajut? Mă lasă mâna asta puternică și rigidă numită metodologie, încadrare, legislație să ajung la copii, să-i iubesc, să-i strâng în brațe și să le dau 200% din mine? Mă lasă până la urmă. Mă lupt cu ea, mă lupt cu toată lumea, mă lupt cu mine, pentru ei!

Primesc postul. Sunt în sfârșit profesor, am clasa mea, copiii mei, sufletele mele. Sunt suficient de bună? Am eu ce să le spun atât de important? Știu eu să predau istorie, geografie, biologie, chimie? Sunt eu în stare să ajut și să nu stric? Știu eu să îi iubesc cum au ei nevoie?

Dar mă duc acolo! Mă duc acolo pentru că simt că e locul meu! Mă duc, deoarece, în tot timpul asta, cât am stat cu orele pe treptele inspectoratului, să mi se dea și mie ceva, „un post ceva”, orice, cât am sunat și am întrebat în stânga și în dreapta însumând mai multe uși închise decât jumătăți de răspunsuri, tot ce îmi venea în minte era prima zi de școală, îmi imaginam cum va fi, ce pot să fac mai frumos, mai atractiv, să-i atrag spre școală. Mă gândeam mereu la copiii pe care încă nu i-am cunoscut dar știu că vor fi centrul universului meu și fiecare zi cu ei va compensa înzecit fiecare noapte nedormită și plânsă în facultate și după.

Dacă ești acolo, la celălalt capăt al firului și te simți singură/singur, debutant și neștiutor, stai liniștit/ă nu ești singur/ă. Noi suntem mulți iar ei sunt puțini. Noi știm să iubim și să predam cu iubire. Rămâi alături de mine să citești trăirile mele și sentimentele mele care mereu par să fie contradictorii dar sunt mereu reale.

Cu drag,

Zuzi

Citeşte preambul   Prima lună de şcoală