Prima lună la şcoală

A venit luna septembrie. M-am dus cu bucurie și cu încântare la școală. M-am dus naivă, fericită, speriată dar și entuziasmată. Când privesc înapoi simt ziua aceea atât de departe iar sentimentele trăite atunci atât de necunoscute și de greu de atins. Simt că totul s-a petrecut acum o mie de ani.

            Bună, numele meu este Zuzi și o să vă povestesc astăzi despre învățământul special românesc văzut prin ochii unui profesor debutant.

Experiența academică care constă într-un bagaj uriaș de cunoștințe teoretice ancorate puternic în literatura de specialitate, în tot ce s-a descoperit de curând precum și conexiunea aceasta către actualitate par a nu fi destul de importante și destul de necesare pentru a fi un „profesor bun” în cadrul unei clase speciale. Nu, nu, nu! Tot ce ai nevoie este de 1.90 înălțime, vreo 100 kg, o privire nemiloasă care să nu lase loc de bună ziua, un limbaj tăios, o lipsă de empatie ce se poate observa din spațiu precum  și o mână de fier deoarece la „copiii speciali este nevoie de putere, de îndârjire și de hotărâre”. A…da….și neapărat să nu ai studii de specialitate și neapărat să nu spui că abia ai ieșit din facultate.

Ca și debutant, conform metodologiei ( lucru aflat foooarte târziu) trebuie să ți se ofere anumite ore de mentorat de către școală pentru a te ajuta să te acomodezi și să nu simți că îți pică toată lumea în cap și să prinzi și  ceva simptome ușoare de depresie. Din păcate, realitatea și metodologia pare că nu se întâlnesc niciodată în acest sistem de învățământ vechi, ancorat în ceva vremuri de mult apuse ( Dragi tovarăși) unde pare că, pe drum, termenul de incluziune s-a confundat dramatic cu antonimul său „toleranță”.

Pe fondul celor explicate mai sus, cu riscul de a mă repeta:

bună ziua, numele meu este Zuzi, sunt profesor debutant în învățământul special și am primit cea mai „rea” clasă din cadrul școlii unde profesez, formată dintr-un număr mult prea mare de elevi, încadrată într-o categorie de dizabilitate total eronată și mă lupt cu morile de vânt care zilnic îmbracă alte fețe.

Când auzeam termenul de învățământ special, mereu mi-a venit în minte acea imagine cu copii de diferite rase, etnii, religii, configurație corporală care se îmbrățișează într-o horă înlănțuită în jurul globului. După prima zi, după 1 septembrie, mi s-a șters total această imagine din minte care părea că desemnează o realitate paralelă nespecifică acestei lumi.

De-a lungul timpului, în tot ceea ce am făcut, m-am ghidat după un motto: be teachable. You are not always right. ( fii flexibil, deschis spre învățare, nu ai mereu dreptate). Ei bine, realitatea dură a sistemului nostru funcționează invers ” Fii rigid, mergi doar cu capul înainte, nimeni nu are dreptul să îți spună ce să faci, doar ești titular, ce naiba!”

Dacă ești acolo, la celălalt capăt al firului și te simți singură/singur, debutant și neștiutor, stai liniștit/ă nu ești singur/ă. Noi suntem mulți iar ei sunt puțini. Noi știm să iubim și să predam cu iubire. Rămâi alături de mine să citești trăirile mele și sentimentele mele care mereu par să fie contradictorii dar sunt mereu reale.

Cu drag,

Zuzi

Citeşte Examenul