29 November, 2021

Cum am descoperit, eu și elevii mei, escalada

 

Sunt 3 luni de când mergem în fiecare luni la escaladă. Ideea mi-a dat-o un coleg dar nu m-am gândit ce efecte va avea asupra elevilor în afară de amuzament și o ieșire din spațiul școlii. E mai mult decât plăcere, e un adevărat progres și șansă de descoperire pentru ei.

Nici unul nu a urcat în viața lui nici măcar pe o masă!

La început a fost multă frică și multă joacă. A fost cu tremurat și cu încercări. Acum, după 3 luni de mers săptămânal, fără nici o excepție, e ca o cultură a efortului fizic. Nu mai e încercare. Fiecare copil își face traseul ca să reușească. Unii au reușit să ajungă sus, la 15 metri deasupra pământului. Copii cu deficiențe mentale și cu poziții ale corpului defectuoase. Copii foarte statici care nu aleargă în general, nu fac sport. Acum fac trasee mai grele și ajung înapoi jos transpirați dar mulțumiți. Din când în când se întorc la traseele ușoare, demult cucerite, doar ca să simtă din nou gustul succesului obținut mai ușor.

Alții încă sunt la traseul cel mai ușor și urcă până la jumătatea panoului cu efort și multă susținere. Autismul e acolo, prezent lângă ei, în fiecare cuvânt și fiecare zbatere. Spune Nu de fiecare dată.

-Nuuu, eu nu urc, nu vreau! Picioarele mele au frică!

Dar copilul reușește: un pas, încă unul, data viitoare încă unul. E un efort imens să treci de limitele corpului tău și de limitele mentale. Eu, adult fiind, pot să urc și, deși știu rațional că acolo jos e cineva care mă ține și controlează coarda, tot îmi este teamă. Copilul cu deficiențe mentale nici măcar rațiunea asta nu o are. Pentru el posibilitatea de a cădea este de fiecare dată vie.

Un alt elev are o teribilă frică de cădere. Îi este teamă de scările rulante, de spațiul de 3 cm dintre metrou și peron sau de scările pe care le are de coborât de la etajul 4. O teamă veche a unui trecut nerezolvat. Urcă un sfert de panou singur și încă un sfert cu ajutor din spate. Dar drumul lui e cu un corp încordat, de multe ori își ține ochii închiși și fiecare bucățică din el tremură. Cu toate acestea așteaptă să se termine săptămâna pentru a ajunge luni la escaladă. Tot mergând cu metroul pâna la sală a ajuns să folosească singur scările rulante și să pășească singur cei 3 cm adânci dintre metrou și peron. De fiecare dată când o face se uită în urmă zâmbind și îmi spune:

Uite, pot singur!!

Acum 3 luni se bloca, începea să tremure, să țipe și ieșea din metrou doar dacă cineva îl ținea. Escalada m-a învățat să le forțez limitele. La început îî dădeam mâna. Apoi îl țineam și la jumătatea drumului mi-o retrăgeam. Până când a văzut că pășește singur. Am repetat de multe  ori inclusiv ca să vadă că reușește singur.

 

La sală am cunoscut-o pe Maria și echipa ei, o adevărată forță și putere pentru copii. Eu doar am făcut să fie posibil cadrul și relația. Adevărata putere o are ea. Maria a reușit toate astea, ea a crezut în ei, i-a susținut. Mi-aș dori să o văd pe Maria în toate școlile speciale!!  Are o voce puternica care îți dă tărie doar ascultând-o. Pentru ea clasa a V a de la școala specială nr.10 sunt copii ei.

Pe Maria o găsiți la Galactic Gym, Crângași.

Vom continua escalada. Asta este normalitatea noastră de luni. Îmi doresc ca toți elevii școlii să poată merge acolo. Pentru asta vom organiza un bazar de mărțișor iar cu donațiile de aici să putem asigura un abonament de o lună fiecarei clase. Căci escalada este și educație fizică și ritm și mișcare și dezvoltare personală la un loc!

Share

2 Pings & Trackbacks

  1. Pingback: Ce cheltuieli fac profesorii și de unde? – Aventurile lui Zulituli

  2. Pingback: Experiența târgurilor în școli. Ce este dincolo de bani? – Aventurile lui Zulituli

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

0
    0
    Cos
    Cosul tau este golinapoi la magazin