Ce nu știm despre dezvoltarea personală?

La o simplă căutare  dezvoltare personală pe Google dau de 18.200.000 de rezultate. Mii de site-uri care vorbesc despre asta sau oferă servicii legate de dezvoltarea personală?

Mii? Mi se face teamă.

Așadar s-ar părea că știm totul despre asta. Sute de cursuri pentru copii și adulți care ne învață să ne iubim, ne arată că  suntem speciali, tabere școlare  făcute să vedem cum să avem încredere în noi, consiliere dezvoltare personală online, consiliere dezvoltare adulți, consiliere dezvoltare copii, cărți, cursuri, vorbe.

În lumea mea întâlnesc cîțiva copii: împreună cu Zuli într-un an m-am întâlnit cu 477, la școala unde merg zilnic văd 30, plus școlile din trecut (e drept sunt școli speciale dar și acolo e loc de dezvoltare personală), la centrul local unde sunt cercetaș am cunoscut câteva zeci. Nu sunt mulți copii dar ei sunt. Și am văzut puțină dezvoltare personală. Dar am văzut multe conflicte, copii care nu știu să își facă prieteni, copii care atrag atenția în moduri negative, tineri în relații toxice, copii care nu știu să învețe, pe care drum să apuce, care nu reușesc să respecte reguli, copii care nu știu să lucreze împreună cu ceilalți (aș spune în echipă dar e mult prea folosit în dezvoltarea personală și parcă își pierde din importanță).

Adulți care să facă dezvoltare personală?

Puțini. Mult prea puțini.

Cei care se ocupă cu asta petrec puțin timp alături de copii. O oră, două, trei cât durează un atelier de dezvoltare personală sau o consiliere individuală. Cei care se ocupă de educația copiilor și petrec jumătate de zi cu ei  nu fac (să mă ierte colegii din breasla profesorală) din diferite motive:

1. nu au timp. Părinții cer matematică, română, fizică, informatică.  Unde să încapă să le vorbești copiilor despre importanța relațiilor. Pardon, să le arați. Căci toate astea se arată și se construiesc zilnic. Repetitiv în zecile de situații care apar la ore sau în pauză. Cred că  pauza e cea mai bună resursă de a forma copii. Acolo e universul lor copiat in detaliu de la adulți sau din viața de familie (aici îmi vine în minte subiectul cu goana după cele mai bune învățătoare).
2. chiar nu li se pare important. De ce să faci dezvoltare personală? Păi nu știu elevii clar regulile clasei? Toți știu că dacă lovesc sunt puși la colț. Sau merg la directori. Sau chemăm părinții la ședință. Nu întâlnire, nu discuții de grup ci ședință.  Deci rezolvăm repede.  Și apoi avem ora noastră de dezvoltare personală o dată pe săptămână. Respectăm regulile, respectăm programa. Iupi!

Îi înțeleg.

Uneori după o zi la școală mă întreb câtă scriere am făcut și câte conflicte am discutat cu elevii, le-am desprins fir cu fir, câți pumni am încasat de la elevi care numai terapie/consiliere/dezvoltare personală nu fac însă sunt puși la zid în ședințe oficiale. De ce folosesc timpul școlar pentru modelarea comportamentului și nu pentru a dezvolta scrisul sau abilitățile matematice așa cum mi-a spus sistemul să o fac? Uneori mă simt vinovată că numărul de cuvinte scrise e mult mai mic decât numărul conflictelor rezolvate. Desigur că aș putea  pune capăt vinovăției cu o lovitură în catedră sau constrangeri clare. Dar mă adun și îmi spun că pentru viitorul lor (și al nostru!) e mai important să fie echilibrați, în acord cu ei și cu cei din jur. Apoi e timp de  matematică.

Ce să faci cu atâta scriere, pachete de informații (pe care oricum le găsești în câteva secunde pe Google), olimpiade în care urmărești locul I dar nu îți spune nimeni cât de mult ai lucrat să ajungi acolo, care au fost pașii pe care i-ai făcut, cum ai sistematizat informațiile, cum ai analizat. Tot ce ai nevoie ca să repeți procesul și altădată, în alte situații. Dar rămâi cu ideea că ai câștigat. Ceva efemer. Un rezultat. Și dai la o parte aurul: cum ai făcut să ajungi acolo! Să fie asta dezvoltarea personală?  Și uite așa avem copii care FAC dar nu știu CUM fac și mai mult decât atât copii care nu știu ce SIMT atunci când fac.

E amuzant să întrebi un copil cum se simte. Un copil școlarizat, eventual premiant. Răspuns: bine. Atât? Asta e paleta lui emoțională?  Cum ar putea atunci copilul ăsta să fie empatic? Să îl intereseze lumea din jur? Să vrea să facă o schimbare pe drumul care merge? Probabil că nu ar putea. E mult prea ocupat cu școala.

Ne-a vorbit Titu Maiorescu în 1978 despre formele fără fond și cât de mult rău pot face ele. Dar tot acolo suntem.

Ce știm acum?

Că domeniul se extinde, că sunt din ce în ce mai mulți oameni care se specializează pe dezvoltarea și creșterea emoțională a copilului.

Ce nu știm?

Că acesti oameni nu sunt unde trebuie. Nu sunt în școli lângă elevi. Sunt în mediul privat acolo unde au acces câțiva.

2019

18.200.000 rezultate  Google dezvoltare personală.

Dar oare copii echilibrați cați?

Am un vis:

să văd înflorind cât mai mulți copii în școli. Inclusiv cei care nu au posibilități financiare să meargă la ateliere de dezvoltare personală. Mai ales cei a căror părinți nu au încă deschiderea spre asta. Școala să fie creștere și dezvoltare, nu înmagazinare. Cu asta se ocupă Google.

Am găsit un drum. Încet și cu răbdare. Deja l-am început. Vă dau de știre când semințele vor crește. Vor crește, vor inflori și apoi vor rodi. E doar o chestiune de timp.

Semăn dorință, culeg împlinire!