Profesorul și Inspirația

Eram în parc, pe o bancă. Peste noi soarele de primăvară.

-Hai să mai facem ceva. Să ieșim cu elevii, undeva…

-Hai la mare!

-La mare? Cu ei? Cum? Cu trenul? Cum urcăm cu ei în tren? Cum putem să avem grijă de ei? Dar cum mergem de la gară la plajă? Cuuum?

Era o discuție într-o fereastră dintre ore cu prietena și colega mea. Vorbeam despre elevii noștri de la școala specială.

Mi s-a părut atât de greu și aproape imposibil încât mi-am spus că dacă reușesc să fac asta înseamnă că pot orice!

Un drum cu elevii noștri cu deficiențe e diferit: trebuie sa avem grijă la interacțiunile lor căci oricând pot intra în conflicte. Debalansarea emoțională e atât de mare încât există riscul ca ei să fugă de lângă noi pe stradă, să nu mai aibă controlul emoțional și să devină violenți sau e nevoie de grijă suplimentară pentru cei care au nevoie de ajutor la traversat strada, utilizat metroul, etc. Debalansarea emoțională apare oricînd, e nevoie doar de un cuvânt care să o declanșeze sau un anumit context. Uneori reușim să îi echilibrăm și să îi ajutăm să rezolve conflictul, alteori nu. O călătorie cu trenul părea o aventură fantastică din care nu poți ieși bine.

După o lună noi eram cu 20 de copii la mare! Am pus tulburările de comportament, deficiențele mintale și tulburările emoționale într-un sac, rămânând doar niște copii, am adunat doi profesori și doi părinți, am făcut un plan de acțiune și am reușit!

Am văzut un copil de clasa a 4 a cu tulburare de comportament (cu care făceam mari eforturi să avem o relație pozitivă, să se poarte frumos cu ceilalți, să respecte regulile) stând două ore (un timp imens pentru el) cu fața lipită de geam, impresionat de prima lui călătorie cu trenul!

Am avut privilegiul  să observ un copil de clasa a 6 a care, când a văzut marea pentru prima oară în viața lui,  a început să plângă (cred că și singura dată deși au trecut doi ani, din păcate). E un privilegiu să vezi emoția pură așa cum se naște ea: departe de filtre și cenzuri, de mecanisme de apărare sau blocaje.

Când ne-a copleșit pe noi natura ultima oară astfel încât să plângem în fața ei?

Am văzut un copil de clasa a 8 a cu un ușor deficit intelectual care s-a speriat de mare și nu a vrut să o atingă deloc. Dar era o teamă profundă, o teamă vecină cu ce numim copleșire și uimire în fața a ceva ce nu cunoaștem!

Colega mea a fost Inspirația, eu Acțiunea.

Au urmat apoi și alte proiecte frumoase și multe descoperiri împreună. Acum drumurile noastre s-au mai îndepărtat însă au rămas între noi două maxime:

Să faci din rahat bici!

Să faci lucrurile ca și cum nimic nu te-ar opri!

Am simțit cuvintele astea adânc în mine  doi ani cât am lucrat umăr la umăr. Deși nu mai lucrăm împreună a rămas spiritul, atitudinea și convingerile! Mulțumesc Alina!

Echipa

În general cred că un profesor are nevoie să nu fie singur.

Nu suntem la un loc și Inspirație și Acțiune și Creativitate.

Avem nevoie să ne explorăm toate resursele noastre, poate avem idei dar ne este teamă să acționăm. Poate avem la noi un motor gata oricând să pornească dar nu avem ideea de drum. Poate suntem super creativi dar în combinație cu inspirația și acțiunea am deveni  rachete! Poate le avem pe toate dar lipsește sprijinul emoțional, încrederea și gândul că totul va fi bine!

O echipă e cea care îți potențează toate resursele, o echipă e cea care face ca totul să fie complet! Oamenii sunt ființe sociale dar socializarea e pentru un scop: acela de a crește! De a fi mai mare și mai plin și mai complet decât ceea ce eram ieri! De a ne transforma și de a ne inspira reciproc! De a ne susține!

Suntem ca feliile de pepene: fiecare jumătate este dulce și zemoasă însă, împreună, cele două jumătăți sunt complete! Pot să fiu bun în ceea ce fac însă există ceva ce m-ar putea completa, m-ar ajuta să fiu mereu o versiune mai bună a formei de ieri!

Dragă profesor, ce ai făcut azi?

Ai făcut tot ce ți-a trecut prin gând?

Ai fi avut nevoie de ceva?

Un gând, o idee, un sprijin? Poate un coach?