Nu am vrut să umplu o găleată ci să aprind un foc

Încă din copilărie, primul gând îmi fugea la ea: doamna învăţătoare. Ca o mamă, a insuflat dăruire, empatie, creativitate şi pasiune. Aşa s-a creat răspunsul meu la întrebarea:

–Ce vrei să fii când vei creşte mare?

-Doamna învăţătoare. Adica ea.

Astăzi privind înapoi, în perioada adolescenţei, descopăr mult mai mulţi factori care m-au împins spre uman. Profilul matematică-informatică nu mi s-a potrivit nici o clipă şi aşa îmi explic lipsa unor abilităţi concrete în această arie. Singurul aspect bun din cei 8 ani de gimnaziu-liceu, din acest domeniu, este  abilitatea de a structura datele într-un mod organizat de lucru.

Aşadar cu un vis în suflet, să pot schimba lumea (ştiu, idealist), şi cu un plan bine organizat în minte, m-am desprins de micul oraş natal liniştit, Dorohoi, şi am ales polul opus, oraş studenţesc cu posibilităţi multiple, Iaşi.

Din cele 2 variante- psihologie pură sau psihopedagogie specială, am optat prioritar pentru cea din urmă, crezând că e nevoie de mine acolo. Facultatea a reprezentat o schimbare bruscă a modului de învăţare, de accesare a informaţiilor dar şi de implementare a lor. Mă simţeam avidă de informaţii dar şi de tot ce înseamnă practică. Într-un mod limitat, am accesat diverse programe de voluntariat, am dus la bun sfârşit practica din şcolile de masă şi cele speciale şi am vizitat spitalul de psihiatrie, cu gândul că aş putea vreodată intra pe poartă cu un alt rol decât cel de vizitator.

Voluntariatul mi-a deschis mai multe porţi decât aş fi crezut, oferindu-mi acces la grupuri de studenţi din domenii diferite, profesionişti ce lucrau în domeniul psihologiei şi al asistenţei sociale, dar mai ales mi-a oferit timpul necesar pentru a implementa parte din informaţiile teoretice primite la cursuri. Activităţile din centrele de tip familial, cât şi cele din şcolile speciale m-au provocat cu fiecare nouă întâlnire să mă implic, să mă conectez şi să fiu prezentă în nevoile copiilor. În acelaşi ritm ca şi până atunci, oferta educaţională a facultăţii nu îmi îndeplinea pe deplin nevoile practice, iar răspunsul la întrebarea cum şi unde voi folosi CE ŞTIU rezida în abilitatea mea de a mă integra în jungla locurilor de muncă: privat ( cabinet personal, ONG, asociaţii) sau stat ( învăţământ special).

Singură pe drum, cu 2 diplome în mână

Când te gândeşti la psihologie implicit te gândeşti la psihologul de pe fotoliu ce aşteaptă pacienţii în spaţiul lui intim şi cochet. Şi totuşi abia spre sfârşitul celor 3 ani de facultate am realizat că de fapt, drumul nu se încheie aici  şi visul e departe de a fi realizat: formarea, supervizarea , atestarea sunt şi acum termeni generali care smulg ani de pregătire profesională în afara facultăţii. Cu promisiunea decanului de a parcurge împreună parte din acest drum, m-am înscris la Masterul de Psihologie Clinică şi Psihoterapie. Dar chiar şi aşa, la sfârşitul celor 2 ani, în 2010, m-am trezit singură pe drum, cu 2 diplome în mână, cu multă teorie şi practică la mâna a doua, şi fără un drum concret pe care să merg.

O diplomă cu titlu şi informaţii dar fără aptitudini

La ghici în 2009, m-am înscris la titularizare, şi am obţinut a 5 a notă din judeţ, şi posibilitatea de a lucra pentru prima data într-o şcoală specială, lângă Iaşi, la Târgu Frumos. În faţa faptului împlinit, m-am simţit într-un rol important, cu răspunderea vieţilor a 5 copii cu DMS (deficienţă mintală severă). Şi totuşi diploma nu oferea decât titlul, şi o serie de informaţii generale în lipsa unor aptitudini. Practic mă simţeam onorată de posibilitatea de a exersa şi de a lucra într-un mediu organizat şi structurat, dar derutată şi confuză de sarcinile şi atribuţiile mele, şi îndeosebi de cum voi influenţa vieţile copiilor. Am crescut odată cu ei, şi am învăţat pe propria piele ce înseamnă educaţie specială, particularizare şi adaptare, formarea şi dezvoltarea unor competenţe (cu adevarat) folositoare pentru o viaţă independentă.

Traseul meu în învăţământ a fost unul diferit de cel imaginat, dar consider că totuşi a fost unul evolutiv.

Un stres continuu şi o educaţie înlocuită de supraveghere

După un an petrecut în Şcoala Specială din Târgu Frumos, am renunţat la posibilitatea de prelungire a contractului şi de a obţine un post titularizabil, pentru a veni în Lugoj şi a forma o familie. Practic am ieşit din sistem. 3 ani mai târziu am revenit, cu un nou examen de titularizare, şi o notă bună ce oferea posibilitatea ocupării unui post dorit şi posibilitatea de a fi titularizată în baza notei.  A fost un an dificil, adaptarea la o nouă şcoală, un nou grup de colegi dar şi noi provocări la nivelul clasei – elevi cu DMS, tulburări asociate ( Down şi TSA). Exceptând informaţiile de bază despre diagnostic şi generalităţi pe baza acestuia, eram pierdută într-o lume nouă care răspundea de mine. Suportul oferit de şcoală a fost limitat de buget şi de  alte priorităţi generale, ale şcolii şi nu ale elevilor. Dar cred că suportul moral şi sfaturile profesionale au fost atât de limitate, încât costumul meu psihic a declanşat  o stare de stres continuu. 4 ore în compania copiilor nu îmi permitea nici măcar accesul la toaletă.

Educaţia era înlocuită adeseori cu supravegherea cu scopul de a nu se răni şi de a interacţiona unul cu celălalt corespunzător, colegial. Abia după un semestru, consider că am reuşit să cream legături suficient de puternice pentru a respecta reguli de bază: Aşteaptă rândul, Imită comportamentul, Indică nevoia , Nu te răni. Astfel, din nou am primit (ne) şansa de a testa şi a învata singură ce înseamnă lucrul cu copii cu autism. Am fost autodidactă în cel mai dur mod cu putintă.

Expresia:

– Te vei da pe brazda! Vei vedea că în câtiva ani vei înţelege că e în zadar munca ta!

mi se părea pe de o parte jignitoare dar şi demnă de milă. Evident ca memoria de scurtă durată a copiilor cu nevoi speciale este un aspect care îti da peste cap toate planificarile dar cred ca e aspectul care e cel mai putin important.

În anul următor, deşi nota oferea posibilitatea prelungirii contractului de muncă, am fost nevoită să particip din nou la examenul naţional de titularizare şi la o săptămână distanţă să fiu evaluată în scris pentru a obţine definitivatul. Astfel, la sfârşitul verii lui 2014, aveam 2 aşi în mânecă – o notă mare la titularizare şi o diploma de definitivat. În mod normal cele 2 ar fi putut să asigure un post titularizabil, însă din nou am fost lăsată în stand-by.

Logopedia mi-a deschis o nouă viziune

Schimbând registrul, am lucrat 3 ani, prin continuitate în baza notei pe un post de profesor psihopedagog. Logopedia mi-a deschis o noua viziune asupra copiilor, m-a ajutat să înteleg importanţa particularizării, cât şi faptul că priorităţile le stabileste elevul clipă de clipă, şi învăţarea se întâlneşte la mijlocul drumul dintre noi 2. Drintr-o relaţie bazată pe ataşament, respect şi devotament, rezultatele pe termen lung nu întârzie să apară.

La sfârşitul anului 2018, am fost nevoită să particip din nou la titularizare, aspect care mi-a oferit din nou o nota bună. Nu m-am încrezut în visul unui post titularizabil, dar devenise obositor să reiau acest examen atât de des pentru a putea să mă menţin în sistem. Dezvoltarea profesională a avut loc în timp datorită studiului individual, implicării în proiecte internaţionale cu acces la altfel de sisteme de învăţământ şi alte colaborari, dar şi înaintând pe drumul specific învăţamântului românesc- înscrierea la gradul didactic 2. Când am obţinut 10 pe linie, cu felicitări din partea profesorilor universitari la examenul oral, am considerat ca al 3 as va fi cel decisiv în a -mi asigura un post.

Pentru ca am încredere în potenţialul meu, la începerea anului şcolar 2019-2020, am cerut  un punct de vedere privind evoluţia mea didactică. Promisiunile în lipsa faptelor m-au determinat să înteleg că rolul meu în învăţământul special este strict la nivelul clasei, respectiv a spatiului logopedic. Restul sunt vise si idealuri pentru care ŞCOALA ROMÂNEASCĂ nu e pregătită şi nici nu face ceva în acest sens.

Vorbim adeseori de scoala incluzivă, persoană cu dizabilităţi, plan de servicii personalizat, comitete de elevi, comitet de profesori pe domenii diferite, particularizare, formare continua, dar de fapt vorbim din nou de teorii în lipsa practicii, documente falsificate de amorul artei.

Nu caut compătimire şi nici apreciere. Doar respectarea propriilor reguli pe care sistemul de învăţământ românesc le (re) proiectează şi sustine că le şi implementează. Am resimtit toate aceste lacune în cel mai dur mod cu putinta şi a avut repercursiuni asupra sănătăţii mele fizice, psihice şi emoţionale.

Astfel, la începutul lunii noiembrie mi-am dat demisia şi am decis că drumul meu în învăţământ se poate opri pentru moment. Cu scopul principal de a-mi recăpăta echilibrul, am ales să lucrez în particular.

Învăţământul nu e o joaca (un joc de rol fără consecinţe) şi nici nu ar trebui sa fie un mediu de testare a nivelului de rezistenţă psihică a profesorilor concomitent cu experimentarea continuă a elevilor.

Educaţia nu este umplerea unei găleţi ci aprinderea unui foc. (William Butler Yeats)

Daca aş fi ascultată şi cuvântul meu ar conta, acestea ar fi rugăminţile mele:

• Nu încărca informaţional studentul/elevul fără posibilitatea continuă de a testa fiecare informaţie în parte.
• Comunicarea deschisă profesor-elev implică respect şi implicare din ambele părţi, dincolo de situaţiile de examen.
• Debutantii în învăţământ ar putea beneficia de sprijin continuu, supervizare şi consiliere astfel încât clasa de elevi să nu devină un laborator de experimente.
• Formarea grupurilor de suport la nivelul şcolii oferă posibilitatea de empatizare, dezvoltare şi conectare.
• Testarea la nivel de examen naţional ar fi o soluţie benefică pentru fiecare cadru didactic pentru consolidarea cunoştintelor din domeniul în care profesează dar şi o portiţă de a clasa cadrele didactice în baza abilităţilor şi a nivelului de pregătire şi nu în numărul de ani petrecuţi la catedră.
• Să fim sinceri cu noi înşine e poate aspectul cel mai dificil dar e un start bun pentru a începe să ne facem treaba aşa cum trebuie individual sau în echipa interdisciplinară înspre binele elevului cu nevoi speciale şi nu numai!
• Legislaţia e valabilă pentru fiecare persoană în parte, nu e selectivă, nu ţine cont de partid sau interese personale !

Mi-aş dori să mă întorc în învăţământ însă cred că pregătirea mea profesională în afara acestuia este o prioritare pentru a putea face o schimbare. Schimbarea o fac întâi din mine şi poate cândva voi putea pretinde şi altora să o facă!