Lecţiile mele, ca profesor, din școala specială

„Adulții nu înțeleg niciodată singuri nimic și

este obositor pentru copii să le dea mereu explicații.”

Antoine de Saint-Exupéry – Le Petit Prince

Clasa I

Oră de Educație plastică

Desen liber, chiar foarte liber, pentru că vreau să văd cam ce poate fiecare. E perioada de cunoaștere – ei între ei, ei pe mine, eu pe ei. 13 copii în clasă, aproape 13 întrebări simultan:

-Ce să desenăm?

-Ce vreți…

-Absolut orice?

-Da!

-Eu nu știu să desenez…

-Încearcă!

Trece timpul.

Merg pe la fiecare să văd ce face, cum ține creionul în mână, ce culori folosește…evaluare inițială, ce mai! Mă opresc din când în când să întreb și ce reprezintă desenul. Astfel ajung lângă Alex care umpluse toată foaia de negru. Nicio formă, nicio siluetă…nimic altceva. Doar negru. Sincer, mă speriasem puțin, gândindu-mă la ce traume o avea din familie – că, de! noi avem uneori defectul ăsta, de a supraanaliza. Încep conversația cu el, aducându-mi aminte de pașii unui interviu dirijat.

-Ce reprezintă desenul tău, Alex?

-Întunericul, Doamna!

Recunosc că m-a blocat puțin răspunsul lui. Îmi revin repede și…merg mai departe cu interviul.

-Care întuneric?

-De la metrou. Știți, mie îmi place foarte mult să mă plimb cu metroul!

A fost o lecție de umilință pentru mine!

Mi-am dat seama că după câțiva ani de profesorat mă credeam atotștiitoare, că avem impresia că ȘTIU TOT ce am de făcut cu elevi de școală specială. Cred că eram chiar puțin infatuată… Și a apărut Alex în viața mea ca să-mi „dea peste nas” cu știința mea și să-mi demonstreze că :

oricât ai crede că le știi pe toate, nu știi, de fapt, mai nimic. Orice copil, atunci când nu știe exact cum să reprezinte ceva, găsește o cale.

Clasa a III-a

Oră de Abilități practice

Tema era „Ariciul din frunze”. Concret, adunasem frunze iar pe un contur de arici elevii le lipeau, imitând țepii ariciului. 15 copii în clasă, de 15 ori aceeași explicație pentru aceeași activitate. Trec pe la fiecare, ajutându-i și încurajându-i pe cei care aveau motricitatea fină defectuoasă, de fapt, încurajându-i pe toți (am observat eu că încurajările entuziasmate și dese le fac bine copiilor și ajută la creșterea stimei de sine). În general elevii au lucrat corect, respectând toți pașii și toate indicațiile. Parcă cel mai bine a lucrat, totuși, Ionuț. L-am și lăudat în fața tuturor când mai avea doar o frunză de lipit. Îl las să-și vadă de treabă, mă duc pe la ceilalți (să știți că nu este tocmai ușor să ai 15 elevi în clasă, să treci pe la fiecare să-i explici ce are de făcut, să-l ajuți, să verifici cum a dus la bun sfârșit activitatea și să te și încadrezi în cele 45 de minute; trebuie să ai o memorie excelentă, ca a unui jucător de șah la simultan!) și ajung din nou la Ionuț. Surpiză: alesese ca ultima frunză lipită să fie foaaaaarte mare.

-Ce ai făcut, Ionuț? De ce ai pus frunza asta atât de mare? Ai acoperit aproape de tot ariciul…

-Păi, ariciul se ascunde, Doamna!

-De cine se ascunde?

-De cui îi e frică, eu de unde să știu?

Și astfel am învățat de la Ionuț:

cât de imprevizibili sunt copiii. Nu trebuie să fac presupuneri în ceea ce îi privește.

Și am mai învățat că:

trebuie să fii mereu pregătit, ca profesor, pentru imprevizibilitate !

Mă gândesc și acum, cum aș fi reacționat dacă eram într-o inspecție (ieșind din „tipar” s-ar fi putut considera că nu am atins cel puțin unul dintre obiectivele activității).

Clasa a V-a

 Activitate extrașcolară „Ziua Recoltei”

Am convenit împreună cu elevii să facem „must”, fiind o activitate care se desfășoară în școală și care trebuie să surprindă rodnicia toamnei. Zis și făcut: m-am ocupat de achiziționarea a vreo 20 de kg de struguri, am împrumutat de la cantina școlii un vas foarte mare și le-am explicat elevilor ce au de făcut: spălatul strugurilor, separarea boabelor de ciorchini, storcirea boabelor pentru a obține sucul dulce de struguri. Copiii, foarte atenți, au executat întocmai pașii. La final mi-am dat seama că nu m-am gândit la ultima etapă a activității, turnarea DOAR a sucului în sticle. Întrebându-i ce ar trebui să facem, au răspuns aproape toți că ne-ar trebui o strecurătoare, o sită. Iar Denis a găsit soluția: luăm pahare din plastic pe care le găurim și cu ajutorul lor scoatem cojile din suc.

M-a surprins plăcut ideea lui, cu atât mai mult cu cât nici nu mă așteptam la vreo soluție concretă din partea lor și nici mie nu-mi venea vreo idee. Am realizat că această soluție este rodul muncii susținute cu elevii, al încurajării imaginației, al motivării lor în permanență.

De-atunci sunt convinsă că:

una dintre cele mai bune metode pentru a stimula mecanismele gândirii la elevii cu deficiențe mintale este, de fapt, stimularea creativității.

Clasa a VII-a

Una dintre elevele mele, Ana, a căpătat brusc, deși explicabil, un comportament foarte agresiv față de colegi și, surprinzător, față de mine. Bine, ea de fapt a intrat în conflict cu toată școala: elevi, profesori, personal auxiliar, chiar și părinți ai copiilor din alte clase. Din păcate agresivitatea ei nu era numai verbală ci și fizică. Așa se face că, nemaiținând cont de nimeni și de nimic, într-o zi, după ce i-am făcut observații asupra comportamentului față de colegi, s-a enervat brusc și a dat în mine, după care a plecat din clasă. Toți ceilalți elevi, predominant băieți, mi-au cerut voie să se ducă după ea și să o bată, ca pedeapsă că a îndrăznit să mă lovească. I-am oprit. Din două motive:

Primul ține de faptul că i-am învățat încă de mici să nu se certe și nici să nu se bată între ei și că violența nu este niciodată răspunsul corect la violență.

Al doilea: dacă i-aș fi lăsat să dea în colega lor m-aș fi abătut de la principiile după care i-am educat și atunci nu aș mai fi fost pentru ei un om onest, corect și, mai ales, de încredere. Ori eu asta i-am învățat mereu: să fie corecți, să-și respecte cuvântul dat și să nu facă promisiuni pe care nu le pot îndeplini!

În școală am fost singura care i-a impus Anei niște reguli, singura care nu s-a abătut nicio secundă de la respectarea acestora, chiar dacă aș fi putut face precum unele colege care îi dădeau bani și astfel își cumpărau, practic, liniștea pentru ziua respectivă. Iată că după ce a terminat școala a venit să mă caute și să-mi ceară iertare pentru comportamentul pe care l-a avut față de mine. I-am spus atunci că ar trebui, practic, să-și ceară iertare și de la toți profesorii din școală. Mi-a răspuns că nu, că eu sunt singura care

m-am ținut mereu de cuvânt în fața ei și abia acum a înțeles că eu am fost singura care a vrut să o ajute cu adevărat.

Clasa a VIII-a

A venit, iată, și sfârșitul a 8 ani petrecuți împreună, zi de zi, cu 15 elevi minunați de școală specială. În ultimii ani, mulțumită unor donații și sponsorizări, ne-am obișnuit ca în fiecare an, în ultima săptămână de școală, să facem excursii de o zi prin țară. La sfârșitul clasei a VIII-a am făcut mai multe, una dintre ele la Parcul de aventură Comana. S-au dat cu tiroliana peste lac, s-au plimbat cu bicicletele și au făcut trasee în copaci.

Mihaela este o elevă care aproape niciodată nu și-a dus sarcinile școlare la sfârșit, cu toate încurajările mele și ale colegilor ei. Avea 7 operații la picioare și motiva – pentru absolut orice fel de activitate – că o dor picioarele și nu mai poate continua (nu contează că era vorba de scris, socotit, desenat etc.). Însă în acea zi la Comana ea a fost marea surpriză: deși avea 7 operații la picioare și se deplasa destul de greu, a fost singura din clasă care a terminat traseul prin copaci – care nu a fost deloc ușor – fără să se plângă, fără să se oprească, ba i-a mai și încurajat pe băieții care se opreau din doi în doi pași că „au obosit”!

Pentru mine, Mihaela este lecția despre ambiție și tenacitate!