Firul invizibil dintre tine și copil

Îl știu de anul trecut. El era în grupul de copii pe care îl văd săptămînal însă rareori vorbeam cu el. De multe ori lipsea de la întâlniri. Abia îi știam numele. Anul acesta vine mai des și de curând i-am văzut ochii mari când spuneam o poveste. Am pus o întrebare cu referire la o activitate din trecut și am auzit cum a răspuns în detaliu, cum a surprins fiecare emoție. Acum îl văd diferit, vorbesc mai mult cu el, îl văd mai prezent la jocurile pe care le facem și îi văd calitățile.

***

O știu de anul trecut. Ea era în grupul de copii pe care îl vedeam în fiecare după amiază însă venea rareori la întâlniri.Vorbeam cu ea dar într-un fel sau altul ce spuneam  nu ajungea la ea. Era în prag de abandon școlar. Anul acesta e într-un grup de copii mai restrâns, un grup care stă mai mult timp cu mine și sunt singurul adult la care ei se raportează. Acum o lună era tot în prag de abandon școlar. O vedeam o dată pe săptamână. Restul de patru erau absențe. Și o întrebam: mâine vii?

Da…dar nu o mai vedeam o săptămână întreagă. Când ne reîntâlneam o priveam cu bucurie și o așteptam fără nici un reproș. Alți adulți o certau, o etichetau, o jigneau. Eu îi trimiteam priviri nevinovate și sentimentul că totul e bine. Cu toate astea tot doamna am rămas deși poziționarea mea a fost cât mai aproape de nivelul ei. Am încercat să construiesc de la etajul unde era ea: acela al aversiunii și plictiselii față de școală. I-am mulțumit pentru fiecare ora în care o vedeam la clasă deși programul ei era de 8 ore pe zi, nu 2 cât stătea ea, am aflat dorințele ei de a merge la o școală normală și i-am spus cum o pot ajuta și ce presupune pentru ea asta. Încet, a început să vină de două ori pe săptămână, de trei ori și apoi de patru ori. Pe nesimțite și fără să am așteptări. De fiecare dată scrie și citește. Deja asta e școlarizare.De curând m-a invitat în centrul unde locuiește. M-a invitat în lumea ei. Dar nu știu dacă mâine va veni. Nu aștept nimic. Știu doar că dacă ne întâlnim am cu siguranță ceva de oferit iar ea de primit….și probabil și invers.

În ambele cazuri e vorba de relație.

Am învățat de pe băncile facultății că relația dintre profesor/consilier/terapeut/adult și copil e foarte importantă, că pe baza ei poți construi un plan terapeutic. Cuvinte frumoase într-o ramă frumoasă și zece-le la examen e luat! Dar nu a putut nici un teoretician cu aură de universitar  să explice ce e aia relație și cum se modifică oamenii în cadrul unei relații.

Ce înseamnă cu adevărat o legătură între tine și copil, cum funcționează ea și cum adică fără ea nu pot construi nimic?

Și mai mult de atât cum o creezi când copilul ori nu vine la școală, ori are tulburări de comportament ori o familie disfuncțională în spate?

Și de pe ce poziție creez eu legătura asta?

Adultul serios?

Adultul autoritar?

Adultul căzut la rang de prieten?

Adultul care înțelege și închide ochii în fața greșelilor?

Ce este un adult suportiv și care sunt limitele? Există limite? Cine le creează? Cât pot suporta eu limitele astea? Cât poate copilul suporta?

Lucrurile acestea se simt și se construiesc zilnic, cu multă răbdare. Vezi și înțelegi limitele copilului ca apoi zi de zi să le mai împingi puțin, simți limitele tale  și lucrezi cu tine ca să te înțelegi. Nu doar copilul are o relație cu tine ci și tu ai o relație cu el. Fiecare pune în relația asta lucruri din trecutul lui. Și ce nu merge e fix combinația a ce pune fiecare pe tavă. O relație defectă e un semn de schimbare în noi. Tu poți schimba, copilul nu. Începe tine adult și se va schimba și el.

Cel mai greu lucru în relațiile cu elevii mei e să nu am așteptări

Au fost momente când relațiile cu elevii m-au dezamăgit, când am dat mult iar efectele au fost minime.Minime sau ca un carusel: acum au apărut, apoi au dispărut și iar reapărut. Simțeam copilul prea aproape sau prea departe de mine. Cu greu am înțeles că nu sunt singurul factor ce modifică această relație, că elevul se schimbă și în funcție de ce face el în afara școlii, de ceilalți adulți cu care el intră în contact. Practic e un fel de să faci mult cu resurse puține.

Însă știu ca ce am sădit azi invariabil se va vedea mâine, într-un fel sau altul, în viața acelui copil. Și a mea…

Realitatea mea e doar o bucățică din realitatea vieții acelui copil

Ce m-a ajutat a fost să vorbesc mereu cu altcineva, să încerc să văd situația din mai multe unghiuri: unghiul colegilor care îl cunosc pe copil, unghiul de vedere al coach-ului meu, unghiul altor adulți ce intră în contact cu elevul în afara școlii. Un puzzle văzut din toate colțurile. Un elefant pare amenințător dintr-o parte. Din alta el e doar …mare.

Câte relații defecte ai cu elevii tăi?

Oare ce-o fi acolo? Orgoliu? Teamă? Luptă de putere? Competiție?

Ale cui sunt? Ale elevului sau ..ale profesorului?