Cutii pentru hârtii

Simt tristețe.

Tristețe că nu mă pot încadra într-o cutie mare care se numește învățământ. Pur si simplu nu o pot cuprinde, e prea mare pentru mine, e colțuroasă, plină de reguli.

Iar eu nu iubesc regulile.

Nu iubesc regulile impuse, rigide, pe care nu le inteleg. La cercetasi, acolo unde sunt dintre cei care le fac, văd regulile ca pe niste nevoi, nevoi de siguranță, de ordine, de bun simț. Dar colosul educativ, cel oficial din Romania, îl văd atat de pătrat.

De ce ora trebuie sa fie de 45 de minute? De ce nu o pot face cum vreau eu? In funcție de temă să o pot face mai scurtă sau mai lungă.

De ce atâtea planificari la o categorie de copii la care neprevazutul e mereu musafir?

Cum pot eu să visez și să planific ce va fi peste 4 luni?

De ce proiectul didactic e literă de lege și nu pot fi flexibilă în functie de momentul care apare atunci? Cum să fac eu un plan în care să imi monitorizez orice pas si pentru fiecare  să imi stabilesc un obiectiv? Dar poate la ora aceea imi dau seama că pot face un pas în plus sau unul în minus.

Pentru mine învatarea e un proces natural. Secvențându-l cu atatea planuri mentale nu fac decat sa îl schilodesc.

Am avut o inspectie la clasa zilele trecute. Am crezut ca atmosfera din clasa, modul in care se înteleg copii între ei, relația dintre mine și ei, faptul că elevii au fost pașnici deși ei sunt potențiali conflictuali contează enorm. Cred ca doar pentru mine si pentru parinti conteaza asta. Pentru sistem au contat hartiile: faptul ca am facut lucruri in plus din proiect (total gresit!), pe unele nu le-am facut deloc (grav de-a dreptul!).

Un proiect superficial, spune Sistemul.

Dar dragă Sistem, eu, eu unde sunt? Pe mine m-ai vazut acolo in clasa, langa elevi? Ti s-a parut ca nu eram un profesor bun?

Ai vazut cum ma pierd in ochii copiilor si ei in ochii mei? Poate nu stii ca raspunsurile lor pozitive pe care le-ai vazut, faptul ca s-au intristat cand ora s-a terminat, faptul ca si-ar mai fi dorit sa scrie desi ora era pe final, faptul ca au zis da la tot ce le spuneam e datorita acestei relatii.

Esti prea mămoasă. La colega de dinainte lucrurile au mers strună. Au fost mai rigide și au mers mai repede, spune același Sistem…

Da, dragă Sistem, rigiditatea ar trebui sa îmi fie urmatorul obiectiv….

Simt tristețe pentru că nu mă pot încadra în această ramă…simt tristețe pentru că nici macar nu pot disimula, nu mă pot schimba și nu pot livra ceea ce se cere  pentru inspecții și evaluări.

Va mai trece o vreme până când îmi voi aduna energia și voi putea să continui ce îmi place să fac: să creez situatii în care copii trec praguri mentale și își depășesc limitele, in care elevul scrie două ore continuu pentru că îi place să scrie și eu nu îl opresc pe motiv că vine ora de matematică (acelasi copil care acum un an nu știa deloc să scrie), în care mă bucur că în loc de cunoașterea și igiena corpului uman am reușit să îi ajut pe copii să fie prieteni și nu să se certe.

Sau poate că asta e educație din spatele blocului…școala e pentru altceva….

                                                                      *******

Cuvintele acestea le scrisesem fix după inspecția de săptămâna trecută. Între timp s-au întâmplat atât de multe lucruri frumoase..

……mi-am vazut un elev cu deficiențe într-un grup de copii normali care le arăta cum se fac ghemele de lână (la un atelier cercetășesc). Era atât de sigur pe el și le tot spunea celorlalți:

Cum? Nu știți să faceți gheme de lână?

Iar ceilalți copii se uitau la el și învățau să lucreze cu lâna. Atâtea ore în care am împâslit nu au fost degeaba. I-au dat abilități și siguranță de sine. Mi s-a părut fantastic să văd o altă față a deficienței. Cealaltă față e plină de neputință, diferențiere, anormalitate.

……ne pregăteam pentru atelierul de lumânări și i-am trimis să spele matrițele, urmând ca și eu să vin apoi după ei. În urma lor aud țipete ruginite:

Plecați de acolo că avem nevoie de baie!.

Ies din atelier și întreb adulții, fără să raționez, ce s-a întîmplat? De ce ați țipat? Nimeni nu a recunoscut dar eu le-am spus că vreau să ne vorbim frumos. În timp ce spălam matrițele copii m-au întrebat:

Doamna, de ce ne-ați luat apărarea? Căci chiar au țipat.

Pentru că vreau să ne respectăm și să ne vorbim frumos, nimeni nu merită să fie tratat altfel…

Doamna, asta e într-o lume ideală….

Da, un dialog cu elevii cu deficiențe…

…..am fost cu ei la escaladă, așa cum facem în fiecare luni. Pentru prima dată am urcat și eu. Dar acolo sus, la 15 metri deasupra pământului, m-am blocat. În gândul meu rulau idei: Doamne, copii ăștia se urcă aici și reușesc? Iar eu de jos strig și îi motivez  hai că poți dar habar nu aveam cum e…La început râdeau dar când au văzut că nu mai înaintez au început să strige:

Doamna, respiră! NU mai e mult!

Nici acum nu știu dacă sunt un profesor sau nu. Dragul meu Sistem îmi spune că nu, m-am uitat în ochii lui și m-am văzut mică, neconformă și nepregătită. Nu îmi merit gradele și nici nu respect etapele lecției, nu știu ce spune programa de la română (m-am uitat acum câțiva ani și nu s-a potrivit deloc contextului în care eram…ca atare  nu am mai deschis-o vreodată). Însă creez momente naturale în care copilul învață, fără a-i spune că începem ora de dirigenție. Scot elevul cu deficiențe din școală și îl pun în medii căt mai variate pentru că nu vreau ca școala specială să fie un mediu izolat.

Îi duc pe copii din punctul A în punctul B. Fizic și psihic….

Nu sunt o cutie pentru hârtii..