Cine e de vină? Profesorul sau elevul?

Andrei este de doi ani la scoala speciala.  A venit din scoala de masa unde nu era acceptat de grup, unde statea doua ore pe zi insotit intrucat nu facea fata interactiunilor de acolo si crea multe conflicte. Andrei e un baiat frumos, are  ochi mari si negri si o deficienta mintala care il face sa nu inteleaga multe lucruri, il face sa fie conflictual si desi are un pic peste 10 ani comportamentul si gradul lui de intelegere e undeva pe la 4-5 ani.

Ce m- a ajutat în lucrul cu el este faptul că Andrei este ca o oglindă: dacă mă port frumos și îi vorbesc liniștit am șanse mult mai mari ca el să coopereze, am șanse mult mai mari ca el să se oprească din cearta și îl pot direcționa spre împăcare și prietenie. Dacă îl cert sau dacă îl pedepsesc devine și mai conflictual, ripostează fără a avea un stil agresiv ci doar într-un mod fără logică.

De-a lungul timpului am trecut prin fel de fel de situații, am trecut prin situații dificile cu elevi agresivi și cumva am putut să susțin astfel de momente aproape până la capăt, singură sau în echipă.

Dar ieri, Andrei m-a scos de pe linia prezentului până la lacrimi.

Un simplu biletel in care el a scris câteva vorbe urate despre o colegă. Când am văzut biletul nu știam cum să reacționez: să mă bucur că a scris singur, aproape fără nici o greșeală (desi avem ceva vreme de când lucrăm pe învățarea scrisului) sau să mă concentrez pe faptul că el a făcut ceva ce i-a supărat pe colegi. Nu mi-au trebuit mai mult de câteva secunde să mă întunec la față, să ma prăbușesc pe un scaun și să le spun copiilor că sunt supărată, că eu vreau ca ei să fie prieteni și că în locurile în care mergem de obicei (grădină, escaladă, cumpărături, etc.) mergem doar dacă suntem prieteni. Un alt elev a început să plângă căci  Andrei a supărat-o pe doamna, ceilalți l-au îmbrățișat iar Andrei a rămas în banca lui supărat. Atunci nu am putut să văd partea pozitivă a situației: emoțiile lor pe care le-au gestionat așa cum au putut dar care erau pozitive.

Eu am simțit o furie crescândă, aproape de necontrolat desi nu e prima oară când Andrei vorbește urât despre colega lui. Însă acum era scris pe un bilețel.

Pare așa banal….dar furia mea era vie și ardea. Am trecut la pedepse:

Nu mai mergi la escalada. Vei sta acasă în timp ce ceilalți vor merge.

Știam că asta l-ar durea cel mai mult.

Și știam și că o consecință dată așa, fără a fi spusă înaintea faptei, fără ca elevul să știe de dinainte că dacă face x se întâmplă y, doar pedepsește și nu construiește, nu ajută la schimbare.

Dacă schimbi regulile jocului din mers începi să joci alt joc.

A încercat să își ceară scuze. Dar îi puneam tot felul de piedici. Ba că nu așa se cere scuze, ba că trebuie să mergi la acel copil și să te uiți la el în timp ce îți ceri scuze…..lucruri pe care el nu le făcea căci era oglinda mea. El vedea în oglindă ceva negativ și negru care îl bloca. În jumătate de oră  deja începea să uite evenimentul însă eu eram acolo să îi amintesc, cu fiecare pas greșit al lui (pe care de regulă ori îl anticipez ori îl transform rapid în ceva frumos) eu începeam să îl condiționez, fiecare inițiativă a lui de a face ceva, orice, eu o minimalizam. Într-un grup îl ignoram și îi arătam ca mă uit la ceilalți dar nu la el. Nu înțelegea ce se întâmplă însă…simțea. Răspunsul lui era un comportament ca o nebuloasă: conflictual, opus față de ce ceream eu.

Iar eu eram conștientă de asta și fugeam de mine căci știam că voi plânge dacă rămân prea mult cu mine. Știu clar că undeva, cândva a existat un astfel de bilețel scris despre mine. Nu îmi amintesc și nici nu am pe cine să întreb. Altfel nu ar fi fost așa multă durere și așa mult plans interior.

Trecutul neînțeles dar împins în colțurile memoriei revine iar și iar. Întotdeauna.

Aș fi putut să nu fiu prezentă. Să spun of, ce greu e să lucrezi la școala specială, copii ăștia nu au nici un sens, oricât le repeți ei tot nu înțeleg.

Atunci vina ar fi fost a lor iar pentru mine ar fi fost mai puțin dureros.    

Câte astfel de momente nu avem în viață?

 Câte momente în care vina e  a celorlalți? Momente în care de vină sunt oamenii din jurul nostru: șefi, colegi, soacre, șoferul de RATB, învățătorul copilului nostru, părinții celorlalți copii, elevii noștri cei diferiți de generațile trecute, needucați și lipsiți de control, oricine….numai noi nu.

Dar noi…noi unde suntem? De ce apar astfel de momente? Ce e acolo și e despre noi?

Pentru mine ce a fost ieri e o șansă să merg în trecut. Căci da, poți să schimbi trecutul. Ce nu ai înțeles atunci poți înțelege acum. Era doar un bilețel scris, o părere a cuiva. Eu nu sunt cum scrie acolo. Nu sunt proastă și mi-am dovedit-o neîncetat. Dar am fost loială trecutului și nu am vrut să văd.

Azi îi voi mulțumi lui Andrei pentru fereastra spre trecut pe care mi-a deschis-o. O mulțumire fără cuvinte…doar cu emoții…