Trecerea de la o clasă cu elevi cu deficiențe moderate la una de severi
Materiale educaționale CES ZuliTuliaprilie 8, 2022 
Acum 2 luni, când toate școlile au stat pe loc, m-am bucurat. Știu, un om obosit bucuros de o paranteză de pauză. Dar am ținut legatura cu elevii, i-am sunat și m-am bucurat să știu de ei.
Apoi a venit obligativitatea cu orele online. Am ridicat o puternică rezistență:
Ore online cu elevii cu deficiență?
Așa ceva nu e posibil, mi-am zis.
Ei au nevoie de feedback fizic, au nevoie de situații în care manipulează obiecte, au nevoie SĂ FACEM lucruri împreună.
Și nu am vrut să fac nimic.
Evident, rezistență la schimbare.
Toata vina o aruncam asupra celor care au uitat să spună ceva de școlile speciale în toate ordonanțele și hotărârile lor, care au uitat că sunt și copii nonverbali, care au uitat că unii nici nu au tehnologia și cunoștințele necesare. Nu vedeam cum aș putea face ore online în conditiile astea.
Apoi mi-am zis să încerc.
La următorul pas am întâlnit rezistență din partea părinților.
Am trimis fișe personalizate pentru fiecare copil.
Nu am primit feedback.
Am făcut filmulețe special pentru ei: ori făcând sport (ceva ușor și accesibil lor) ori gătind împreună cu ai mei copii spunându-le și arătându-le că e foarte important să facă copilul, să simtă că este independent (câteva principii din terapia ocupațională pe are o facem la școală).
Nu am primit feedback.
I-am înțeles, trebuie să fie greu din ambele părți. Atunci i-am sunat pe fiecare în parte și le-am spus că de luni va trebui să încercam să facem”ore”.
Și am început.
Am stabilit 3 zile pe săptămână în care facem ore individual. Oricum la clasă fiecare avea alt nivel și alt fel de exerciții. 2 zile pe săptămână sunt pentru întâlnirile cu toții în care ori povestim, spunem ghicitori ori jucam un joc verbal și de atenție (cuvinte ce denumesc obiecte galbene sau care au legătură cu primăvara, jocuri în care trebuie să găsești obiecte ascunse, etc.) ori urmărim împreună un colaj cu fotografii din ultimii 3 ani petrecuți împreună și ne amintim lucrurile frumoase.
Inițial am ales pentru “întâlniri” what’s app video call. Am vrut să pornesc de la ceva ce au toți fără să îi pun să instaleze zoom sau orice altceva nou.
Când vrem să spargem rezistențele ultimul lucru de care ai nevoie e să vii cu noutăți.
Apoi mi-am dat seama că am nevoie de screensharing, să putem vedea cu toții, în același timp, un material sau o fișă. Așa ne-am mutat pe messenger video call (unde este această posibilitate) căci toți îl aveau.
În weekend trimit programul părinților pentru săptămâna ce urmează, spunandu-le ce au nevoie să aibă copii lângă ei.
De asemenea, important a fost să le spun părinților că în aceste ore copii nu au nevoie de ei, că voi alege să fac lucruri pe care le știu singuri. I-am vrut independenți și știam că în timp vor putea singuri să folosească aplicația. Lucru care s-a și întâmplat.
Cu doi copii nu am reușit să iau legătura timp de 2 luni. Acolo rezistența părintelui a fost mai mare. Cu unul nici nu cred că voi reuși dar cu celalalt da! Am o săptămână de cand ne “întâlnim” zilnic. Bucuria e și a mea și a lui!
Ce am câștigat?
Mentionez că elevii clasei mele sunt încadrați cu deficiențe severe, profunde și asociate. Data viitoare vă voi spune ce dificultăți am avut cu elevii, cum a fost acest drum pentru ei si ce au câștigat din asta.
Nu cred sub nici o formă că educatia online e benefică pentru copilul cu deficiențe. Rămân la ideea că senzorialul, concretul, legatura fizică cu elevul sunt absolut necesare în lucrul cu ei. Prin astea cred că mai putem reface ce lipsește acolo în creierașul lor, Plus iubire și ce trebuie pentru nevoile lor de bază. Însă, trăgând linie, o parte dintre elevii mei au avut de câștigat din această situație.
Până acum, câștigul părinților a fost că fiecare se raportează altfel la ce înseamnă educația copilului lui. Unii au aflat cum ar trebui să își ajute copilul. Practic s-au pus în rolul de co-terapeut. Alții poate nu au învățat nimic dar au băgat capul un pic prin ușa educației.
Eu încă nu știu ce am câștigat.
Poate încă un exemplu că un mare NU e de fapt o rezistența la nou și la schimbare. Care poate fi spartă sau nu.
A… și o confirmare că relația dintre profesor și elev este crucială. Doar pe baza ei și a obișnuințelor dintre noi am putut relaționa virtual. Le știam impasurile, neputințele și nevoile. Ei îmi știau tonul vocii, ritualurile și aveau încredere în mine… chiar și de acasă.
Related Articles
CES sau dizabilitate?
Materiale educaționale CES ZuliTuliiulie 6, 2021 
Și eu sunt profesor de psihopedagogie specială. Pe mine școala asta online m-a secat de idei! Eu am 9 părinți la clasă. 7 au confirmat participarea la ore, doi neavând acces la dispozitive sau internet. Bun! 7 din 9 tot e ceva, nu? Încep să îmi pregătesc materialele: să fie interactive, interesante, să îi stimuleze astfel încât să nu își piardă foarte repede atenția, să le facă și plăcere, să fie și educative. Din 7 copii ma trezesc cu 3. Dar și aceștia mă anunță că ar prefera fișe de lucru. Bun și așa mă gândesc… Pregătesc fișe de lucru: inventez povești, caut poze pe net care să semene cu ce am eu nevoie, inventez exerciții amuzante, personalizate, formulez enunțurile ca și când aș fi lângă ei, mai caut câteva poze să fie frumoasă fișa, trimit și… Aștept! Feedback-ul: poveștile nu le citesc, pentru că n-au copiii răbdare. Nici întrebările nu mai au rost să le adreseze din moment ce copiii nu au ascultat toată poveste. Ceva de scris nu pot să le dau? Niște litere, ceva cifre? Respir adânc! Le explic cu calm mămicilor că este important să dezvoltăm și ascultarea activă, și auzul fonematic, și gândirea, și memoria, și imaginația… Că acum copiii acumulează informații prin intermediul poveștilor, a jocurilor, că trebuie să se înarmeze cu răbdare și să se joace alături de ei… Și câte și mai câte nu le-am spus! Am clasa pregătitoare, am uitat să menționez. Severi. Încă le inventez povești și poezii și ghicitori! Încă le dau să picteze cu degetele, să mototolească hârtia și să își inventeze instrumente muzicale din oalele mamelor. Chiar dacă numai 40% dintre activitățile astea sunt într-adevăr făcute. Le dau și “de scris”… Uneori îmi vine să las totul baltă și să iau niste fișe banale de pe net… Dar nu îmi place ideea de a face treaba doar ca să fie făcută. Și poveștile rămân pentru anul viitor, când ne vom revedea.
#(abiamai)rezist
Partea faina e ca ai vrut sa fii langa ei, ca nu ti-ai dorit doar sa le dai fise si atât. Aici tine mult si de comoditatea părinților. Probabil pentru ei a fost prea mult, orele astea presupuneau o anumita disciplină: să fie pregatiți la o anumită oră în anumite zile, sa creadă în ce se întâmplâ în orele astea ,să creadă în efectul lor.
Și eu simt dezmăgire uneori dar știu că nu pot controla ce se întâmplă în exteriorul meu pot doar ajuta ca lucrurile să se schimbe puțin câte puțin.
Si eu am momente în care îmi petrec ore făcând lucruri pentru elevi și se întâmplă ca ceea ce fac să nu ajungă la ei. E ok și asta. Căci nu fac doar pentru ei ci și pentru mine, o investi.tie în mine si în ce învaț eu zi de zi.
PS: daca ai clasa pregătitoare înseamnă ca relația ta cu părinții e la început. Am observat că, pe măsură ce trece timpul, părintii au din ce în ce mai multă încredere în profesor, mai ales după ce vede și progresele copilului. Deci mai rezista! Va fi din ce în ce mai bine!:)