Este cert ca educația, de orice fel, are nevoie de resurse, materiale, oportunități într-un cuvânt BANI.
Nu știu care sunt mecanismele financiare ale sistemului de învățământ. Bănuiesc că sunt încurcate și greoaie. De aceea
atunci când am avut nevoie de bani am creat!
De ce?
Pentru că atunci cănd am batut la ușa contabilului, din orice școală am fost, am primit un singur răspuns:
nu avem bani. NU am prevăzut în buget.
Pentru cheltuielile mici am luat bani din buzunarul meu.
Odată m-am uitat pe geamul clasei de unde am vedere spre curtea școlii. Acolo sunt mesele și băncile pe care stăm când ieșim afară. Bănci scorojite de vânt, ploaie, soare. Am hotărât să îî învăț pe elevi să vopsească. Cu 50 de lei am cumpărat vopsea și pensule. Șmirghel, măști de protecție și mănuși au adus părinții. Timp de o săptămână asta ne-a fost terapia ocupațională.
Pentru alte cheltuieli mici am apelat la părinți.
Elevii din învățământul special stau mai mult în școală decât în învățământul de masă: de la 8.00 la 17.00. Este nevoie de materiale de igienă pe care școala nu le asigură: hârtie igienică, săpun, spirt sau soluții pentru ștergerea băncilor. Până nu demult aduceau părinții însă eu am vrut ca aceste lucruri să le cumpere elevii cu mânuțele lor. Lunar făceam împreună un necesar, scriam o lista de cumpărături, aveam un portofel al clasei și porneam la cel mai apropiat magazin de școală. Fiecare avea lista lui, fiecare avea banii lui. Pentru ei era un super task, o situație nouă. Când reveneam în clasă calculam câți bani au avut, câți au cheltuit și cu ce au rămas.
Matematică practică și reală.
Pentru cheltuielile mai mari am creat situații.
Dar asta a fost o descoperire.
Am facut inițial un bazar. Totul a pornit de la un elev care mi-a luat bani din geantă. Atunci când mi-am dat seama am discutat cu el și l-am întrebat ce vrea sa facă cu banii.
-Vreau să îmi cumpăr suc, chipsuri, gumă.
-Ok, hai sa vedem cum poți face asta dar cu banii tăi.
-Eu nu am bani.
-Știu, dar vei avea.
Așa s-a creat ideea primului bazar din școala noastră. Am facut cu elevii diferite obiecte. Pe vremea aceea coseam. L-am organizat în curtea școlii, de 1 iunie și am invitat părinții. Bănuții din donații i-am împărtit elevilor. Ironia a făcut ca elevul de la care a pornit totul nu a fost prezent în acea zi la școală. Fugise din centrul de plasament unde locuia. Dar mulți alți elevi au primit același mesaj:
ceea ce noi creăm valorează mai mult decât ce primim sau luăm de la ceilalți.
Apoi a urmat al doilea bazar, al treilea, al patrulea. Cu fiecare bazar am creat situații noi de învățare pentru elevi și am acoperit nevoi diferite. Cu banii de la un bazar am deschis două ateliere de terapie ocupatională în școală si am cumpărat periodic materiale, cu banii de la alt bazar am mers cu elevii timp de o lună la o sală de escaladă. La ultimul bazar, cel dinainte de pandemie, am stabilit ca scop să accesăm hipoterapia pentru toți elevii școlii. Aici ne-am oprit când a venit pandemia.
Nu știu cum ar fi fost dacă am fi avut din start banii aceștia. Tot procesul nu a fost despre bani ci despre cum putem crea singuri, despre un drum al învățării, despre creștere. Probabil că, dacă sistemul ne-ar fi asigurat aceste resurse, am fi găsit un alt mod de a crea.
De curând am fost întrebată dacă aș avea nevoie de ceva ca profesor. Surprinsă de întrebare (căci numai părinții mă întreabă asta nicidecum sistemul, oamenii care mă evaluează sau cei care spun că mă formează) am răspuns că nu am nevoie de nimic.
Pe de o parte este minunat căci mă simt liberă când știu că pot crea singură, ca pot să mă descurc, la capitolul ăsta, în orice situație. Știu că nu depind de nici o ușă pe care scrie CONTABILITATE. Am nevoie de un microbuz pentru scoală, așa ne-am deplasa mai usor. Dar e ok, așa am aflat potențialul unor drumuri și situații noi (tren, metrou, autobuz). Am nevoie de resursă umană în diferite activități: uneori găsesc voluntari dar alteori nu. Aici este o altă discuție despre nevoile unui profesor, altele decât cele financiare. Avem nevoie de o asociație pentru a putea desfășura activitățile acestea financiare dar nu avem, deocamdată, bani să o înființăm. E ok. Pe moment am găsit soluții și asociații care ne-au ajutat.
Pe de altă parte, ca să ajungi în punctul acesta e nevoie să investești în tine într-un mod diferit decât ne-a învățat școala în care ne-am format. Îmi dau seama că nu e corect să spun că profesorul nu are nevoie de nimic, se poate descurca singur. O poate face dar cu resurse proprii.
Ma gândesc la școlile din orașele mici unde nu ajung toate resursele care sunt în București. Acolo unele din metodele descrise mai sus nu au cum să funcționeze: nu poți face un bazar dacă nu are cine cumpăra. Nu poți face o activitate dacă nu găsești voluntari. Nu poți apela la părinți câtă vreme pentru ei principala grijă este supraviețuirea.
Îmi dau seama de privilegiul locului și orașului în care sunt. Îmi dau seama de privilegiul de a colabora cu părinți implicați. Nu neaparat financiar cât atitudinea și mentalitatea lor. Tot ce s-a făcut a fost cu părinții, colegii mei profesori și voluntari (practic comunitatea în care suntem). Îmi dau seama și de privilegiul de a putea sa mă dezvolt singură prin resurse proprii.
Lasă un răspuns