Ce nu funcţionează în învăţământul special?

Niciodată nu m-am simţit pe deplin profesor la şcoala specială. M-am simţit negociator, mediator, mama, tata, prieten, partener de joacă, visător, actor, creator de planuri.

Nu ştiu ce ar fi trebuit să fiu.  Profesor clar nu poţi fi.  Nu ai elevii clasici în jurul tău. Deci nici profesorul clasic nu poţi fi. Echipat să fii terapeut nu eşti. În cazul în care te formezi în direcţia asta îţi dai seama că nu ai cadrul pentru a fi asta.

E greu, e aiurea, uneori vrei să pleci de la clasa pe care o ai, te bucuri când elevul x lipseşte, vrei să schimbi şcoala, profesia, totul, vrei să fentezi, să te sustragi.

Poţi avea o clasă de 10 elevi, un mix de diagnostice: copiii cu deficienţă severă, cu tulburări de comportament, agresivi, pasivi, verbali, nonverbali, cu comportamente de autostimulare, timizi, cu părinţi, fără părinţi, cu multe persoane de referinţă care mai mult fac rău, etc.  10 par puţini. Dar îi simţi ca fiind mulţi pentru că au multe nevoi iar tu unul singur nu îi poţi ajuta pe toţi. Mai ales nu pe toţi odată. Iar unii se decompensează şi laşi totul baltă şi te ocupi de ei. În timpul ăsta, ceilalţi nouă îşi ţes poveştile lor închipuite care pot duce oricând la conflicte reale.

Poţi fi ajutat în toată povestea asta?

Uneori.

Mai vine o infirmieră şi ajută. Dacă e obligată. Dar fără o pregătire prealabilă mai mult pune gaz pe foc. Poate mai găseşti un terapeut cu care faci planuri pentru un anume elev, poate îţi găseşti un mentor care să te susţină în momentele dificile.  Dar toate astea sunt pânze create de tine pentru a fi mai bine. Pe banii tăi. Dacă mă uit doar la colosalul sistem de învăţământ, la minunaţii inspectori şcolari care NU coordonează ci evaluează, care NU văd lucrurile pozitive dar identifică ce nu e bun şi conform hârtiilor din faţa lor, la centrele de plasament legate de mâini şi de picioare din zeci de motive (personal, bani, timp, resurse, politici-mai ales politici) mă simt al naibii de singură şi nevalidă şi neconformă.

Ce m-a ajutat de-a lungul timpului?

Am lăsat baltă toate planificările. Toate. Le-am aruncat de ani de zile. Nu le-am mai făcut. Doar la început de an am aruncat un ochi pe programe. Ce ar trebui să urmăresc în linii mari la categoria de deficienţe cu care lucrez. M-am bazat doar pe ce am văzut la elevii din faţa mea. Ce pot sa facă, ce nu pot încă să facă, ce ar trebui să facă ca să aibă viaţa mai bună mai târziu. De aici a pornit planul meu. Alin anul ăsta va învăţa literele mici de mână. Andrei va învăţa să stea în bancă, Bucur va putea să facă sarcini mai lungi de 5 minute. La final de an mă bucuram că fiecare a progresat. Însă m-am simţit confortabil cu tipul ăsta de document:  raport progres.

Am lăsat baltă gradele didactice. Sau ele pe mine. Mi-am dat seama că nu mă pot plia pe cerinţele sistemului. Mi-am dat seama că gradul meu de rebeliune nu e tolerat de cineva care are nevoie să mă aşeze într-un tabel. Eu nu pot sta într-un tabel!  Recunosc că aici a fost  dezamăgire.

Am lăsat baltă convingerile autolimitative şi politicile sistemului: Nu îmbrăţişăm elevii, nu îi lăsăm să facă ce vor, trebuie să stea în bancă, ora e ora pauza e pauză, elevul obraznic nu merge în excursie, eu sunt doamna tu elevul, m-ai lovit deci nu mai ai ce discuta cu mine, nu ieşim cu elevii din şcoală că nu ne putem asuma neprevăzutul, mai întâi îi facem oameni în şcoală şi apoi ieşim (ceee?? Cum???). Am o amintire care mă amuză prin absurdul ei (atunci a fost şi ultima oară când am mai vrut să particip la un cerc pedagogic, dar mi-am luat pedeapsa la ultima încercare de a-mi da gradul): distinsă directoare, coordonatoare de cerc pedagogic foarte supărată că o elevă vorbeşte neîntrebată în timpul orei şi cum de nu facem domnule ceva. Suntem la şcoală sau pe câmp? Nu doamnă, suntem la şcoala unde copiii fac ore întregi de logopedie ca să vorbească corect şi clar. Ne scuzaţi. Punem plasture imediat, mama lor de deficienţe mintale severe, uite că ne fac de râs în faţa oamenilor  doamnelor.

Am lăsat baltă toate astea şi am pornit de la 0.  Am început să construiesc o relaţie cu ei din aproape în aproape. Am început să lucrăm puţin câte puţin. De aici au apărut fişele disponibile acum pe site aeriste, cu puţine exerciţii: resurse aerisite.

Am început să aduc culoare. De aici resursele colorate, plăcute ochiului şi simplificate:  resurse adaptate.

Nu a existat niciodată Nu e bine! Nu poţi! Nu ştii! Eşti prost! Întotdeauna a doua zi apărea o fişă pe care copilul o putea face. În a treia zi apărea o fişă cu ceva în plus suficient de greu cât să fie o schimbare şi învăţare, suficient de uşor cât să poată fi făcută.

A apărut un sistem de recompense care să mă ajute să fac faţă zilelor grele şi care să aducă reguli şi structură: sisteme recompensă.

A apărut un site care să aducă schimbare în educaţia specială: site cu resurse educaţionale pentru copiii cu dizabilităţi care să pună lumină pe ea căci Există! Cum e posibil să nu existe un loc în care să găseşti resurse pentru copiii cu dizabilitati? Cum e posibil ca ministerul să refuze manuale gata făcute pentru învăţământul special? Cum e posibil ca profesori sa folosească în 2021 manuale pentru şcolile speciale editate în 1989?? Înţeleg, vrei să faci trecerea spre învăţământul incluziv. Dar aşa? Doar aşa?

A dispărut ideea că sunt profesorul clasic la şcoala specială. Sunt un om care mă duc la şcoala specială să fac bine. Sunt un om care sprijină, care îl ia de mână pe copil şi îl duce într-o călătorie.

Beneficiile? Cred că fiecare şi le ia în funcţie de nevoi. La mine a fost puterea de a face lucrurile care iniţial păreau greu de dus şi de realizat. Şi bucuria unor schimbări. Mici dar detectabile.

În curând voi pleca din sistemul acesta pătrat în care eu m-am invârtit în cerc. Am avut mult curaj dar mi-aş fi dorit să am şi mai mult. Nu stiu daca plec temporar sau definitiv. Voi lua  cu mine toate experienţele la care am avut acces. Sigur voi mai avea nevoie de ele. Voi vedea un alt sistem de educaţie specială din altă ţară de la care aştept mai multă structură, echilibru şi susţinere.  Site ul va continua să fie aproape de cei care au nevoie.

Zulituli ramane!