16 October, 2021

Suntem suficient de buni pentru ei?

Hey! Sunt Nicu Alexandra-Nicoleta, absolventă a Facultății de Psihologie și Științele Educației din București, cu specializarea Psihopedagogie Specială. Faptul că am ales această specializare a reprezentat rodul curiozității. Fiind elevă a Colegiului Național de Informatică “Matei Basarab”, la profilul vocațional pedagogic educator-învățător, în cel de-al patrulea an din ciclul de învățământ, am avut drept studiu psihopedagogia specială, o ramură aparte a pedagogiei, aducând după sine o diversitate față de care mă simțeam atrasă.

Primul contact cu profesorii din mediul universitar a reprezentat o provocare, dar în același timp și o modalitate de a mă determina să devin mai bună în acest domeniu. Cei trei ani de facultate au trecut într-un ritm rapid. Nopțile nedormite acum par a fi mici motive de care îmi aduc aminte și să râd. Pot afirma faptul că numărul examenelor la care am intrat și nu am avut emoții pot fi măsurate pe degete. De cele mai multe ori, un gol în stomac îmi devenea prieten până aflam subiectele  fiecărui examen. Acum, toată experiența reprezintă o clătită cu vanilie și nuci după ce am mâncat o ciorbă de spanac.

Nivelul de pregătire pentru fiecare referat, proiect, examen, a fost ridicat. Am avut colegi ce mereu aveau răspunsuri la orice întrebare a domnilor sau doamnelor profesori. Acest aspect m-a determinat să îmi doresc să țin pasul cu ei, dar și să dedic mai mult timp studiului.

Dintre toate proiectele posibile, unul îmi va rămâne veșnic în memorie. Profesorul unei materii ne-a provocat să susținem examenul prin realizarea unui vis dus la îndeplinire, dar ce are drept scop să ajute comunitatea noastră. Am stat câteva zile doar gândindu-mă la ce mă pricep. Îmi plăcea foarte mult să scriu, iar unul dintre visurile mele era să scriu o carte pentru copilași. Aveam deja idee legat de ce trebuia să fac, așa că m-am apucat de scris. Într-o mică pauză, mi-am adus aminte de o colegă de facultate ce are deficiențe de vedere, gândindu-mă să pot transform cuvintele tipărite acestei cărți și în limbajul Braille. Finalul a fost reprezentat de o carte mică, creionând o peripeție a unui șoricel, intitulată “Aventurile micului Caș”.

Prefer să împart experiența pe care am acumulat-o la practica școlară, percepând-o diferit de cea întâlnită la centre menite să sporească autonomia fiecărui copil. Practica școlară a fost constituită atât din observat, dar și din predat. Pot afirma faptul că am întâlnit profesori implicați activ în procesul de evoluție al fiecărui copil, dar și persoane ce ocupă același post, dar cu responsabilități ce rămân  neîndeplinite. Pentru mine, au constituit modele de așa da, respectiv de așa nu.

Procesul de observație al unei clase de elevi cu deficiențe te determină să oprești timpul pentru o clipă și să te gândești dacă noi suntem suficient de buni pentru această categorie de persoane.

De cele mai multe ori, m-am întrebat dacă societatea în care ne desfășurăm activitățile zilnice este pregătită sau oferă modalități și strategii de dezvoltare pentru integrarea lor corespunzătoare. Cred că răspunsul la această întrebare îl cunoaștem toți.

Sunt puține persoane dedicate în acest domeniu, dar acest mic, dezvoltă marele de care avem nevoie pentru a-i forma pe cei mici, implicit pe noi ca întreg.

Limbajul Braille

Prețuiesc nespus momentele petrecute în sala de învățat limbajul Braille. Îmi aduc aminte cu plăcere de cele 6 taste pe care le uram la început. Primele ore de practică mi se păreau imposibile, dar prin puțină magie (recunosc că am lipit niște cifre cu adeziv pentru a recunoaște mai ușor cifra tastelor), am reușit să învăț mai rapid, dar să îi ajut pe liceenii ce deja îmi deveniseră prieteni.

Emoția predatului

Am mai avut prilejul de a preda unei clase de elevi, dar parcă, de acea dată, erau schimbate mai multe variabile. În elaborarea planului de lecție, dar și a materialelor didactice am încercam să structurez totul cât mai pe înțelesul elevilor cărora urma să le predau. Reprezintă un întreg proces anevoios, dar produce satisfacție la finalul orei predate, când elevii au înțeles materialul transmis, iar rezultatele sunt vizibile.

Rece şi cald

Legat de experiența de a lucra într-un centru pentru copilași cu deficiențe, emoția simțită de către mine, în cadrul acestora a fost nemărginită. Munca redată prin ore de repetat programe menite să stimuleze autonomia copilașilor se concretiza prin lacrimile de bucurie ale părinților. Îmi aduc aminte de un băiețel, numele lui începe cu R. Doamne, cât ne mai chinuiam la cuvinte precum “ardei”, “carte” sau “minge”. Nu pot uita momentul în care mama micului R a intrat în cameră, iar R a răspuns degajat și plin de bucurie “Bună, mama!”. Fericirea maximă a mamei a umplut tot recele acelei zile.

Experiența anilor de facultate a reprezentat o călătorie frumoasă, pe parcursul cărora am întâlnit oameni deosebiți. Acum, în așteptarea rezultatului admiterii de la master, cu inima cât un purice, pot afirma sincer faptul că aș repeta această experiență fără mic dubiu!

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

0
    0
    Cos
    Cosul tau este golinapoi la magazin